Îmi aduc aminte de mamele și bunicile din copilăria mea, neobosite și senine, mereu zâmbitoare și cu o vorbă caldă mereu la îndemână, alea din poeziile și scenetele pe care le pregăteam pentru recitalul obligatoriu de 8 martie la școală. Nu știu sincer de unde s-au inspirat poeții. Eu nu am cunoscut așa mame și femei.

În copilăria mea reală, trăită într-un sat din centrul Moldovei, femeile, mamele și bunicile erau foarte obosite, copleșite de grijile și lipsurile pe care le trăiau, pline de regrete că nu trăiesc viața pe care și-ar dori-o și nu merg pe drumul lor din diferite motive. Din ceea ce povesteau ele, știam că generației de femei dinaintea lor le-a fost și mai greu. Deci lor le era deja un pic mai bine.

Citisem undeva fraza: „Durerea aceasta nu este a mea, este a generațiilor din înaintea mea.” Cred că era ceva depre traumele care se transmit din generație în generație. Pe mine în ultimul timp mă vizitează gândul că oboseala aceasta nu este a mea, este a generațiilor de femei care au trăit înaintea mea și care au fost în ochii și mintea poeților neobosite, ușoare și diafane.

Femeile, mamele și bunicile de astăzi tot sunt obosite. În pofida confortului, bunăstării materiale, drepturilor și oportunităților pe care le avem în prezent, avem și o oboseală cronică. Există tare multe teorii, explicații de ce e așa și la fel de multe recomandări cum să o mai reducem, dar și multă rezistență la aceste recomandări. Cred că o parte din rezistența aceasta vine din modul cum oboseala era și încă este uneori percepută ca un semn al hărnicii. Dar obosită nu înseamnă muncitoare și odihna nu e lene.

Văd foarte multe mame obosite aici în Germania, care jonglează cu cariera și familia. Fiind mamă cu doi copii în Germania, cu serviciu și tot confortul și libertățile unei societăți vest-europene și eu eram foarte obosită. Atunci m-am gândit prima dată că oboseala asta nu e a mea, că standartele și așteptările acestea nu sunt ale mele, că prioritățile acestea nu sunt ale mele. Poate nu trebuie să fac nici mai mult, nici mai bine, că odihna nu este lene. Timpul și energia mea sunt resursele mele și eu decid ce fac cu ele. Eu știu că am fost și sunt harnică și nu am nevoie de sentimentul de oboseală cronică, care să-mi confirme faptul că sunt muncitoare. Dar au fost nevoie de unele experiențe și ani să înțeleg acest lucru.

Trăiesc acum în aceleași timpuri cu prima generație de femei care nu mai văd oboseala ca pe un tron pe care trebuie să se așeze sau ca pe o medalie. Femei care știu că odihna nu e lene, dar e o necesitate pentru a fi funcțională și chiar a te bucura de viață. Văd mame care cresc copiii împreună cu partenerii i lor, dar nu doar în prezența sau absența acestora, femei care fac eforturi invizibile, dar extraordinare pentru a îmbina cariera cu creșterea și educația viitoarei generații. Sper să fie o generație de fete și femei care nu mai duc cu ele povara oboselii, femei care știu să-și prioritizeze sănatatea când sunt tinere, care învață să ia o pauză când sunt obosite fără să le mustre conștiința, femei care nu sunt eroine și fac totul singure, dar care caută și acceptă ajutor, femei care merg pe drumul lor, chiar când zboară vulturii deasupra capului și așteaptă să cazi.

Eu am o fetiță și mă întreb uneori cum să creștem așa femei. Răspunsul care îmi vine în cap de fiecare dată este să nu le stăm în cale, să nu le tăiem aripile, să nu le dăm cu bâta în cap când greșesc, să tăcem dacă nu avem nimic frumos și încurajator de zis. Mi-aș dori ca femeile de mâine să crească nu doar prin provocări și dureri, dar ca florile în grădină, apărăte de buruieni dacă e necesar și cu suficient soare și apă. Fiecare să crească în ritmul ei și să înflorească când e perioada ei de înflorire. Iaca așa un gând naiv. Eu aș fi o lalea albă, dacă aș crește în grădină.