„Dar fata ta ce limbă vorbește?” Parcă o întrebare nevinovată, dar la mine se aprinde un beculeț și eu încep să explic cum e la noi situația. Este straniu faptul că eu vin de obicei cu o explicație, dar nu cu un răspuns prompt: limba ei maternă, limba română. Aceasta nu ar fi adevărat, pentru că la noi în casă se vorbește limba română și limba germană.

Fata mea încă nu vorbește mult, adică noi nu înțelegem mult, însă ea povestește cu entusiasm. În română spune: apa, ciocolata și nu-nu-nu. În germană dă ordine concrete: „Mama, Arm.”(trad. Mama, brațe.), Papa, spielen.”, (trad. Tata, jucăm.) „Katze, komm her! (trad. Pisico, vino aici). Dacă plâng, ea mă întreabă: „Alles gut? Traurig?” (trad. Totul e bine? Tristă?)

Eu îi spun că alles ist gut, dar parcă totuși tema aceasta cu limba maternă aduce un val de tristețe. De ce? Pentru că eu vreau ca ea să poată vorbi cu bunica, verișorii și toate rudele din Moldova, vreau ca ea să citească câte ceva din literatura română, vreau să înțelegă de unde eu vin, iar limba este un element important când vrei să înțelegi istoria, cultura unui popor și să simți cum bate inima lui. Sigur, acestea sunt doar dorințele mele și pentru ca ele să aibă o șansă mică de împlinire tot eu trebuie să fac activ ceva în direcția aceasta.

De la naștere fetiței mele eu ascult mult mai des muzică în limba română decât o făceam înainte, am adunat deja mai multe cărți în limba română decât am avut eu până la vreo 20 de ani (deși ea are abia doi ani), în fiecare seară eu îi citesc ceva înainte de culcare și ori de câte ori am ocazia, ascult vreun podcast sau vreo emisiune în timp organizăm o ceremonie de ceai cu toți iepurașii și rățuștele din casă. Însă cel mai important lucru pe care îl pot face pentru ea și pentru mine este evident să vorbesc cât mai mult cu ea în limba mea maternă, pentru ca ea să audă cât e de dulce și armonioasă. Noi nu avem aici prieteni care vorbesc româna așa că este doar responsabilitatea mea să păstrez în casa noastră limba mea maternă și nu-mi place deloc cînd mă aud zicând: „Da puiușor, pisicuța hat Hunger. Amuș îi dăm ceva de mâncare.” sau „Die Ente și Hasi tot merg să facă nani.”

Eu nu știu dacă ce fac e suficienet, dar sper că în câțiva ani o sa pot avea conversații cu fata mea în limba română și să nu mă gândesc la der/die/das sau să caut cuvântul potrivit până obosesc și tac. Eu în limba germană sunt o persoană foarte tăcută. Poate aceasta nu e așa de rău?

Dacă vrei să afli mai multe despre viața în Germania și să afli când mai apare un articol pe blog, te invit să urmărești pagina mea pe Facebook „Cum acolo în Germania?”.